Meşteşugurile transilvănene de odinioară

În vremuri medievale, breslele erau o importantă parte a vieţii comunităţii – meşteşugarii au influenţat, printre altele, şi felul în care măsurăm timpul (au făcut trecerea de la munca zilieră la cea bazată pe un program de lucru). Fiecare breaslă avea propriile însemne şi sigilii şi funcţiona după un cod de conduită bine stabilit.

Activitatea era desfăşurată în anumite zone ale oraşelor, iar reprezentanţii lor luau parte la deciziile importante pentru comunitate. Rolul meşteşugarilor nu se rezuma însă la activităţile de manufactură: la Sighişoara, de exemplu, ei plăteau contribuţii pentru biserică şi aveau în grijă câte un turn din fortificaţiile care protejau cetatea. Astăzi, aici pot fi vizitate 9 turnuri (8 aparţinând breslelor: al tăbăcarilor, al cizmarilor, al cojocarilor, al croitorilor, al fierarilor, al măcelarilor, al frânghierilor şi al cositorarilor) din numărul iniţial de 14.

Tinerii ucenici erau pregătiţi temeinic pentru a duce mai departe secretele meseriilor şi stilul lor specific. Timp de câţiva ani, calfele porneau într-o călătorie iniţiatică - părăseau locurile natale şi cutrerierau lumea pentru a învăţa cum se cuvine meşteşugurile. 

În documente medievale din secolul al XIV-lea, este atestată existenţa breslelor în Sibiu, Sebeş, Orăştie şi Sighişoara. Mai exact, sunt menţionate peste 20 de meşteşuguri, printre care pielăria, tăbăcăria, cizmăria, blănăria, brutăria sau croitoria, fiecare primind statute bazate pe vechi legi şi obiceiuri.

Relaţiile dintre bresle unui oraş nu erau mereu cele mai prietenoase: exista, evident, competiţie. Mai mult, meşteşugarii din oraşe apropiate aveau de multe ori conflicte; se pare că dacă lăcătuşii din Braşov aduceau la târgul din Sighișoara "lacăte și broaște proaste", lăcătușii sighișoreni aveau dreptul să le confiște. [sursă]

Miercurea, ziua când locuitorilor din satele învecinate Sighişoarei le era permisă intrarea în cetate, era de obicei zi de târg. Pieţele erau atunci pline de o mulţime de produse şi obiecte artizanale, motiv de mândrie pentru cei din mâinile cărora ieşiseră.

Meseriile locale au fost, desigur, influenţate de resursele naturale din regiunea Transilvaniei. Tâmplarii, rotarii şi dogarii îşi primeau materia primă din pădurile ce acopereau dealurile şi munţii din zonă. Blănurile şi pieile de animale erau folosite de tăbăcari pentru manufactura hainelor sau a încălţărilor (cojoace şi opinci). În timp, s-au dezvoltat meşteşuguri mai migăloase, ca sticlăria sau olăritul; toate obiectele erau decorate cu motive tradiţionale specifice, iar culorile erau obţinute din ingrediente naturale. Uneltele meşteşugarilor erau şi ele confecţionate cu grijă, în atelierele cositorarilor.

Odată cu industrializarea, breslele au devenit o prezenţă mai puţin puternică în viaţa comunităţii. Meşteşugurile însă nu s-au pierdut cu totul – festivalurile de artă medievală din Transilvania sunt una dintre ocaziile cu care putem face cunoştinţă cu aceste vechi obiceiuri. Iar un semn că ele au rezistat secolelor este ziua de 10 iunie, când, sub patronajul UNESCO, sărbătorim Ziua Mondială a Artei şi Meşteşugurilor.

 Sursa foto